În munca mea terapeutică — dar și în propriul parcurs interior — observ tot mai des o tendință profund umană de retragere, de alegere conștientă a singurătății în anumite etape ale procesului de vindecare.
În ultima vreme, pe măsură ce termenul de „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing devin tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni asociază aceste concepte cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.
Trauma nu este doar o experiență psihologică – ea lasă urme reale în biologia noastră. Studiile din ultimele decenii arată că traumele pot modifica atât chimia creierului, cât și structura acestuia, influențând modul în care gândim, simțim și reacționăm în viața de zi cu zi.
Acest articol este scris din perspectiva mea de psihoterapeut care a lucrat cu copii, părinți și adulți, atât în prevenirea abuzului sexual și educația timpurie, cât și în procesele de vindecare a traumelor sexuale și relaționale.
Aleg să scriu despre legătura traumatică pentru că este una dintre cele mai confuze, intense și dureroase forme de relaționare. O legătură care poate părea iubire, dar care, în esență, te consumă și te face să te pierzi pe tine.
